De ce trebuie să citim poveşti copiilor?

Toată lumea ştie că le dezvoltă imaginaţia şi creativitatea, dar rolul lor este mult mai important: contribuie la formarea unui sistem de valori. Până şi pasajele cu violenţă îl ajută pe copil să înţeleagă mai bine lumea ce-l înconjoară. 
Cele mai îndrăgite cărţi sunt, cu siguranţă, cele de poveşti. Toată lumea le-a răsfoit în copilărie, împreună cu părinţii sau bunici, apoi au fost buchisite, încet-încet, de şcolari, pentru ca ajunşi la maturitate să le citim copiilor şi nepoţilor. „Dar ne-am întrebat vreodată cât de valoroase sunt aceste poveşti?”. 
Dezvoltă imaginaţia şi gândirea
Cu ajutorul poveştilor, copiii îşi dezvoltă atât imaginaţia, creativitatea, cât şi simţul estetic. Dar, de asemenea, poveştile au un rol important şi în dezvoltarea limbajului şi a gândirii, căci cel mic aude cuvinte şi expresii noi, face cunoştinţă cu noţiuni noi. 
„În jocul de rol, specific vârstei mici, copiii imită personajele preferate. Deseori se identifică cu prinţesele sau cavalerii care se luptă cu dragonii sau cu alte personaje negative. Este important să citim copiilor poveşti, astfel le facilităm să îşi creeze propria imagine despre personaje. Un alt beneficiu al citirii poveştilor îl constituie faptul că părintele este lângă copil, contribuind astfel la consolidarea relaţiei părinte-copil, oferindu-i timpul preţios pe care îl acordăm din ce în ce mai puţin copiilor noştri, dar de care au nevoie din ce în ce mai mare”.
Nu săriţi peste fragmentele violente!
Cel mai uşor la vârsta mică copiii învaţă prin şi cu poveşti, susțin specialiștii. 
„Învaţă astfel comportamente precum competiţia şi cooperarea, empatia şi altruismul, descoperă valori precum dreptatea, cinstea, responsabilitatea. Poveştile transmit o anumită tipologie arhitipală de comportament, care se transmite din generaţie în generaţie”.
Şi, tocmai pentru că descoperă valorile, este bine să nu săriţi peste fragmentele pe care le consideraţi ca fiind „violente” sau cu elemente de agresivitate: „vânătorul cu cuţitul în mână care vrea să o ucidă pe Albă ca Zăpada, mama vitregă care se transformă într-o babă hâdă, lupul care cade în groapă şi apoi arde în foc, etc”. 
„Copiii oricum percep altfel lucrurile, prin prisma experienţei lor şi a imaginaţiei lor. Ei percep lucrurile aşa cum sunt! Vor înţelege mai uşor că răul este pedepsit, că binele, chiar dacă trece prin multe încercări, este răsplătit. Personajele, care la început sunt respinse, blamate şi nedreptăţite, cunosc o transformare şi devin frumoase, bogate şi apreciate, demne de respect şi un bun model comportamental”.
Au rol terapeutic
De asemenea, poveştile pot fi folosite cu scop terapeutic, atunci când doriţi să-i ajutaţi pe cei mici să gestioneze anumite situaţii. 
„Unui copil timid îi putem citi povestea «Răţuşca cea urâtă» sau «Prâslea cel voinic şi merele de aur» şi putem discuta despre ce i s-a întâmplat personajului principal”.
Iată de ce este important să citiţi poveşti împreună cu copiii, pentru a vă bucura de toate beneficiile lor, pentru a fi mai aproape de cei mici şi chiar pentru a retrăi clipele plăcute din copilărie.
Câteva recomandări pentru “povestitori”, cei care le citesc poveşti copiilor: 
1. Alegeţi împreună cu copilul cartea pe care o veţi citi. Dezvoltă copilului sentimentul de control, părinţii oferind acestuia un context adecvat şi plăcut de exersare. 
2. Crearea unui obicei/a unei rutine. Această obişnuinţă, păstrată cu consecvenţă, oferă copilului predictibilitate. 
3. “Faceţi” vocile personajelor, daţi-i fiecărui personaj o voce. Stimulează imaginaţia copiilor, crează o atmosferă care-i “prinde” pe copii. 
4. “Faceţi” chipurile/figurile personajelor, mimaţi diferite expresii emoţionale. Reprezintă o modalitate prin care copiii învaţă să recunoască emoţii şi să le asocieze unei expresii. 
5. Variaţi ritmul şi volumul vocii de-a lungul poveştii. Copiii vor învăţa şi descoperi cum îşi pot modula vocea şi adapta în funcţie de situaţie (lucru util atunci când îi învăţăm pe copii diferenţa dintre “vocea de interior” şi “vocea de exterior”). 
6. Mimaţi acţiunile diverselor personaje. Dacă sunteţi aşezaţi, puteţi folosi mâinile, degetele, puteţi proiecta umbre pe perete cu ajutorul unei veioze etc. 
7. Adăugaţi efecte sonore la poveste. Lectura poate fi însoţită de interjecţii şi onomatopee (“vîj”, “zbîrrr”, ”buf”, “bîldîbîc” etc.), lucru util pentru copiii de vârstă preşcolară, pentru dezvoltarea limbajului şi a memoriei. 
8. Încurajaţi intervenţia copilului în poveste, facînd pauze scurte în lectură, modificând intonaţia vocii, îl va stimula să fie prezent, să participe. 
9. Pe lângă poveşti şi povestiri fantastice, puteţi alege şi poveşti de familie sau crea un scenariu pornind de la o întâmplare din ziua care tocmai s-a încheiat. Nu trebuie să fie perfectă, nu vă fie teamă să greşiţi, sau că povestea nu are logică, copiilor le place să vă jucaţi, să se lase purtaţi de povestea dvs. 
10. Copiilor le place repetiţia: nu contează sfârşitul, ci povestea. 


Sursa:aici,aici

Cu ocazia Sărbătorilor Pascale

• Dragi prieteni,colegi, părinţi, parteneri educaţionali,  
• Sărbătorile Pascale sunt în fiecare an aşteptate cu multă nerăbdare de către credincioşi, aceasta fiind perioada cea mai miraculoasă şi unică după frumuseţea sa. 
• În inimile fiecăruia dintre noi în aceste zile se naşte Speranţa, reânvie Credinţa, persistă Iertarea şi Dragostea.
  Valoarea spirituală a Paştelui dă sens existenţei pământene a omului care în aceste zile deosebite se străduie să fie mai aproape de Dumnezeu prin Credinţa  profundă în El, în Miracolul Învierii, dăruit omului pentru mântuire.
• Sărbătoarea Sfintei Învieri ne aduce în fiecare an mesajul schimbării prin sunete melodioase de clopote şi rugăciuni evlavioase. Să primim cu gratitudine şi recunoştinţă în sufletele noastre fărâma de Dumnezeiesc  care ni se oferă cu dărnicie în aceste zile pline de Slavă Cerească.
• Fie ca Lumina Sfintei Învieri să vă aducă în suflete linişte, pace şi fericirea de a petrece aceste clipe magice alături de cei dragi! Să vă bucure Dumnezeu, să vă dea sănătate, să aveţi continuitate, iar bucuriile să ţină la distanţă toate necazurile! Sărbători Fericite! 
  Hristos a Înviat!

  

  Sursa: aici

  
  

5 pași pentru a crește copiii fără bătaie

Auzim din presă sau de la profesioniști că nu este corect și sănătos să ne
educăm copiii cu violența – fizică, verbală, emoțională. Dar ce putem face pentru
 a deveni părinți eficienți, responsabili, relaxați, care reușesc să își educe
copiii construind în același timp o relație pozitivă cu aceștia?

 În primul rând este important să abordăm dezvoltarea copilului și comportamentele 
acestuia într-o manieră constructivă, fără a-l răni. La baza educației și
 îngrijirii copiilor stau comunicarea și atenția îndreptată asupra nevoilor lor. 
Astfel aceștia vor fi încurajați să își dezvolte abilitățile personale și să se 
simtă bine cu ei înșiși, să aibă stima de sine.

 Pași esențiali pentru o strategie pozitivă de parenting

Crearea unui mediu familial sigur și relaxant

Un mediu familial sigur și relaxant este cel în care:

•  riscul de accidente domestice este minim;
• copilul poate explora, experimenta și dezvolta noi abilități;
• părintele are posibilitatea de monitorizare a comportamentului copilului
•  (știe unde este și ce face);
• relația de cuplu a părinților este armonioasă.

Construirea unor contexte pozitive de învățare

 Este important ca părintele să fie disponibil pentru copil. Aceasta nu înseamnă 
că trebuie să fie cu copilul tot timpul. Dar atunci când solicită atenția, 
ajutorul, afecțiunea, părintele trebuie să întrerupă ce face și să-i ofere ce 
are nevoie. Așa va învăța că este important și nu va face "o prostie" 
pentru a atrage atenția. Încurajați-i inițiativa și autonomia; arătați-i că 
apreciați ce face, lăudați-l; astfel se va implica mai mult în activități dezirabile.

Folosirea tehnicilor pozitive de educație

 A educa copilul pozitiv înseamnă a-l învăța cum este bine să se poarte și ce 
nu este bine să facă, prin metode care exclud pedeapsa, ce ar putea
 răni copilul, fizic și/sau emoțional.
 Tehnicile de disciplinare sunt orientate spre învățarea asumării responsabilității și 
a rezolvării problemelor cu care se confruntă copilul. Dacă părinții sunt consecvenți
 și predictibili în comportament, scad șansele de apariție a comportamentelor 
problematice.

Așteptări realiste ale părinților legat de evoluția copilului

Așteptările părinților legate de copii depind de convingerile acestora despre ce 
este normal. Evoluția fiecărui copil este însă unică și se realizează în ritmuri 
diferite. Ei învață abilități noi doar după ce sunt pregătiți la nivelul de dezvoltare 
adecvat etapei în care se află.

 Problemele apar când părinții așteaptă prea mult, prea repede sau perfecțiunea. 
Un părinte care așteaptă de la copilul său să fie în permanență politicos,
dornic să ajute la treburile casnice și ordonat, are șanse mari să fie 
dezamăgit sau într-un permanent conflict cu copilul. Nu vă așteptați să 
aveți un copil perfect; toți copiii fac greșeli, iar cele mai multe dintre acestea
 nu sunt intenționate.

 Așteptările realiste se leagă și de tine ca părinte. E bine să încerci să faci 
cât mai mult și cât mai bine dar nu există părinte perfect. Nu fi aspru cu tine,
 învață din fiecare experiență.

Grija pentru tine, ca părinte

 A fi părinte este mai ușor atunci când nevoile de intimitate și relaxare ale
 cuplului sunt împlinite. A fi părinte bun nu înseamnă să ai o viață dominată 
de copilul tău. Dacă nevoile tale ca adult sunt satisfăcute, cresc
 șansele de a fi un părinte răbdător, calm, consecvent și disponibil 
pentru copil.

Sursa: aici

Odată cu Mărțișorul, primăvara își anunță sosirea alaiului enigmatic de miresme parfumate...

Mărţişorul – micul obiect-bijuterie prins într-un şnur alb-roşu – este un simbol al reînnoirii timpului şi al renaşterii naturii, odata cu venirea primaverii, dar şi al speranţei, fiind dăruit celor dragi pentru a le aduce noroc şi belşug.

În general, femeile şi fetele primesc mărţişoare şi le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii.Împreuna cu marţişorul se oferă adesea şi flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul. 

Arheologii au descoperit obiecte cu o vechime de mii de ani care pot fi considerate mărţişoare. Ele au forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, pentru a fi purtate la gât. Semnificaţia firelor alb şi roşu ce se împletesc într-un şnur de care este prins un mic obiect este relevată şi de unele legende. Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvara a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană de sub zăpadă răsare un ghiocel. Iarna a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea şi ghiocelul a îngheţat, însă Primăvara a dat la o parte zăpada, rănindu-se la un deget din cauza mărăcinilor.O picătură de sânge fierbinte a căzut pe floare facând-o sa reânvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului fac trimitere la sângele roşu pe zăpada albă.

Originile sărbătorii mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar se consideră că ea a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Aceasta dualitate este remarcată în culorile mărţişorului, albul însemnând pace, iar roşul – război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie pâna la începutul secolului al XVIII-lea. În prezent, mărţişorul este purtat întreaga luna martie, dupa care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că daca cineva îşi pune o dorinţa în timp ce atârnă marţişorul de pom, aceasta se va împlini.

Cum arată un copil cu sindromul ADHD?

Se foieşte, nu poate sta aşezat, nu-şi aşteaptă rândul, aleargă excesiv, pare tot timpul "pe picior de plecare", sunt doar câteva din caracteristicile copilului cu sindrom hiperkinetic cu deficit de atenţie (ADHD). Potrivit specialiştilor, tulburarea de tip ADHD (deficitul de atentie si hiperactivitate) este una dintre cele mai întalnite tulburări în rândul copiilor din întreaga lume. Statisticile arată că începând cu anul 2006 şi până astăzi, în SUA, peste 4.5 milioane de copii cu vârstă cuprinsă între 3-17 ani au fost diagnosticaţi cuADHD.

Rata diagnosticării a crescut în aceasta perioadă cu 3% în fiecare an. Acest lucru reprezintă un semnal de alarmă pentru specialişti, deoarece tulburarea de tip ADHD are un impact ridicat asupra performanţei şcolare şi a dezvoltării socio-emoţionale.

Tulburarea de tip ADHD este una de natură neurobiologică cronică, cu debut în copilărie. Dacă eşti părinte trebuie să ştii că această tulburare se caracterizează prin neatenţie, hiperactivitate şi impulsivitate. Aceste simptome pot apărea în orice context social, fie la grădiniţă sau şcoală, fie acasă. Medicii au observat că băieţii sunt mai frecvent diagnosticaţi cu ADHD decât fetele. Simptomele pot varia în funcţie de sex, astfel la baieţi sunt observate mai des semne precum impulsivitate şi hiperactivitate, în timp ce în cazul fetiţelor, neatenţia este cea care predomină.

Simptomele sindromului de hiperactivitate şi deficit de atenţie

Tulburarea de tip ADHD este împărţită în trei categorii:

- ADHD predominant hiperactiv/impulsiv;

- ADHD predominant inatent;

- ADHD de tip mixt-hiperactiv/impulsiv şi inatent.

Conform acestei clasificari, în tulburarea de tip ADHD, se întâlnesc următoarele semne:

Hiperactivitate/Impulsivitate:

- Copilul se joacă cu mîinile sau picioarele şi se foieşte pe scaun;

- Adesea aleargă, se caţără când acest lucru este interzis şi în locuri inadecvate acestui tip de comportament;

- Este într-o stare de mişcare continuă, ca şi cum ar fi „mereu în priză";

- Vorbeşte excesiv;

- Adesea îi este greu să stea într-un loc pe scaun;

- Adesea îi este dificil să se joace în linişte;

- Adesea răspunde la întrebări fără a i se da permisiunea;

- Adesea îi este dificil să îşi aştepte rândul; 

- Întrerupe adesea conversaţia sau activitatea altor persoane din jur.

Neatenţia:

- Adesea îi este dificil să îşi păstreze atenţia aspura activităţilor sau jocului;

- Adesea face greşeli şi nu este atent la detalii;

- Îi este dificil să asculte atunci când i se vorbeşte;

- Îi este dificil să urmeze indicaţiile date şi adesea nu îşi termină lucrul o dată început;

- Îi displac lucrurile şi activităţile care necesită o perioadă mai lungă de concentrare;

- Este adesea distrat;

- Uită mereu ce are de făcut.

Cauzele sindromului de hiperactivitate şi deficit de atenţie

Cauzele sindromului de hiperactivitate şi deficit de atenţie rămân necunoscute, dar se presupun următoarele:

- transmitere genetică, de la părinţi la copii;

- istoric familial de alcoolism şi tulburări afective;

- factori de mediu şi medicali care pot produce simptome asemănătoare celor prezente în ADHD.

Diagnosticul sindromului de hiperactivitate şi deficit de atenţie

Nu există un test unic (medical sau psihologic) care să indice prezenţa ADHD, în schimb, ca părinte sau cadru didactic, joci un rol esenţial în diagnosticarea şi urmărirea copilului cu ADHD.Conform DSM-IV, pentru a dobândi diagnosticul de ADHD, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

1) Cel putin 6 dintre cele 9 simptome listate pentru oricare domeniu sau pentru ambele, se manifestă timp de cel puţin 6 luni.

2) Este prezentă afectarea în cel puţin două sau mai multe contexte (acasă, la grădiniţă).

3) Unele simptome au aparut înainte de vârsta de 7 ani.

4)  Există dovezi clare de afectare a funcţionării sociale sau ocupaţionale.

5) Simptomele nu apar exclusiv în cadrul unei alte tulburari mentale (schizofrenie,anxietate).

Identificat la timp, poate fi tratat cu succes

Specialiştii susţin că detectarea timpurie a simptomelor de tip ADHD este vitală pentru obţinerea unor rezultate pozitive atât din punct de vedere medicamentos cât şi psihoterapeutic. Cu cât se intervine mai devreme, cu atât cresc şansele de a îmbunătăţi dezvoltarea şi funcţionarea socio-afectivă a copilului. Din acest motiv, un părinte trebuie să recunoască simptomele. În cazul în care observi că micuţul tău este hiperactiv şi prezintă simptome precum: se foieşte, nu poate sta aşezat, vorbeşte mult şi fără să se gândească înainte, îi întrerupe pe ceilalţi, are dificultăţi în menţinerea atenţiei, nu ascultă, nu duce lucrurile până la capăt, nu se organizează, pierde lucruri importante, este recomandat să consulţi un specialist. 

Neidentificat la timp şi netratat, ADHD-ul poate avea consecinţe grave pe termen lung, care pot duce la eşec şcolar, depresie, probleme de interacţiune socială, dificultăţi în găsirea şi păstrarea unui loc de muncă.

Sursa:aici aici

10 reguli de aur pentru a avea un copil educat

1.                     Cunoaşte-ţi copilul.

2.                     Stabileşte reguli simple şi clare, pe înţelesul lui.

3.                     Foloseşte cu moderaţie şi recompensele, şi pedepsele. Nu îi oferi cadouri scumpe pentru a încuraja un anumit comportament, după cum nu trebuie să apelezi nici la pedepse fizice. Extremele sunt de evitat; e de preferat să îl trimiţi să stea la colţ câteva minute sau pe “un scaun de pedeapsă” dacă face un lucru interzis, mai degrabă decât să-i dai o palmă.

4.                     Într-o zi, nu ai voie să-l surprinzi făcând mai multe lucruri rele decât lucruri bune. Dacă îl copleşeşti de reproşuri în fiecare zi, se va obişnui să îţi atragă atenţia numai prin năzbâtii şi greu îl vei mai aduce pe calea cea bună.

5.                     Ignoră detaliile neînsemnate, precum tânguirile şi plânsetele slabe.

6.                     Fii coerentă şi nu face excepţii de la regulile stabilite.

7.                     Fii o bună ascultătoare a copilului şi repetă-i întotdeauna după ce vorbeşte cu tine ce ai înţeles tu din ce ţi-a spus.

8.                     Lasă-l să te ajute să alegi consecinţele comportamentului său (după 3 ani).

9.                     Nu ţipa la copil. Vorbeşte-i cu respect şi va fi mult mai cooperant. Nimănui nu-i place să audă ţipete în jurul său.

10.                 Nu îi spune că este un copil rău, care face numai lucruri rele. În timp, va ajunge chiar să creadă asta despre el.

11.                 Adu-ţi aminte că fiecare copil e unic şi creşte în ritmul propriu, iar comportamentul lui diferă în funcţie de stadiul dezvoltării în care se află.

Cei 7 ani de acasă

Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea ta. Obişnuieşte-l de mic cu bunele maniere. Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul lui social.

Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi, părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună “te rog” şi “mulţumesc”. Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici.
Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere?

Ce să faci şi ce să nu faci

A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcţia corectă. Ţine minte aceste sfaturi:

·                       Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una-două lecţii de bune maniere pentru ca problema să se rezolve.

·                       Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi pentru el greu de înţeles): “Nu mai fi atât de grosolan”, spune-i: “Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se cuvine să îţi ceri scuze”. Sau, dacă strigă prin casa, nu-i spune: “Încetează cu ţipetele în casă”, ci fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: “Te rog, nu mai ridica vocea în casă”.

·                       Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: “Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia asta verde”, tu corectează-l spunând: “Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul”.

·                       Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur pentru a şti bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite ei…

·                       Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în public, nu îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere.

·                       Fii consecventă. L-ai învăţat de la 2 ani să spună “te rog” şi “mulţumesc”? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească.

·                       Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu ca să înveţe ceva!

Până la 3 ani

Chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere – este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârsta de 3 ani nu te aştepta să cunoască şi să respecte mai mult de una-două reguli de politeţe. Desigur, nu este prea devreme să îl înveţi să utilizeze formule ca “te rog”, “mulţumesc”, “bună ziua” şi “la revedere”. Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci şi în familie. Astfel, nu uita că, după ce îi oferi paharul cu apă pe care ţi l-a cerut, să îi aminteşti: “Acum, spune mulţumesc”. Fii un bun exemplu pentru el – comportă-te calm şi manierat, fără ţipete şi expresii deplasate şi adresează-te politicos atât lui, cât şi celorlalţi din casă. Astfel, devii tu însăţi un exemplu. Pe de altă parte, nu uita să îl feliciţi şi să îl lauzi ori de câte ori micuţul se dovedeşte bine crescut.

Între 3 şi 5 ani

Cu puţină creativitate, îl poţi ajuta pe micuţul tău de 3 sau 4 ani să înţeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul principal. Propune-i să fie gazdă şi tu musafir.
Va învăţa cum să îţi trateze invitaţii: să le servească prăjiturele sau, pur şi simplu, să poarte o conversaţie politicoasă. Gândeşte-te la situaţiile cu care te confrunţi tu zi de zi şi vei găsi pentru el numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, şofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.
El se va distra, iar tu îţi vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuţul va deveni tot mai conştient de modul în care acţiunile şi cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Foloseşte-te şi de poveşti, de cărticele cu imagini, de muzică sau casete video cu desene animate.

Între 5 şi 7 ani

O dată ce încep să meargă la grădiniţă, cei mici devin tot mai independenţi. Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolţi mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii şi adulţi. Acum ar trebui să cunoască şi să respecte manierele de bază la masă, să poarte o conversaţie cu adulţii, să ştie cum să facă şi cum să primească un compliment.
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări etc. Poţi începe să îi supraveghezi intervenţiile în discuţii şi să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Foloseşte-te de exemplele din viaţa de zi cu zi, de la grădiniţă, de pe stradă, dar fără să faci pe profesoara. Nu îl ameninţa, folosind expresii ca: “Să nu te prind că faci vreodata ca Andrei, că îţi rup urechile”. Când greşeşte, atrage-i atenţia şi aminteşte-i ce are de făcut.

Ce ar trebuie să ştie:

Până la 3 ani

·                       să salute şi să răspundă la salut (“bună ziua”, “bună seara”, “la revedere”)

·                       să spună “mulţumesc”, “te rog”, “cu plăcere”

·                       să dea mâna cu cineva

Între 3 şi 5 ani

·                       să spună “Pardon”

·                       să bată la uşă când intră într-o încăpere

·                       să ceară permisiunea (“Mami, îmi dai voie să…” sau “Pot să…”)

·                       să folosească batista

Între 5 şi 7 ani

·                       să răspundă cuviincios la telefon – să se prezinte, să nu ţipe în receptor şi să nu lase interlocutorul să aştepte la telefon

·                       să îşi ceară scuze atunci când greşeşte

·                       să ştie să ofere şi să primească un dar

·                       să nu întrerupă conversaţia adulţilor

·                       să întrebuinţeze corect tacâmurile

Sursa:aici

Învățământul preșcolar - principalul partener educativ al familiei

“Eu sunt copilul.Tu ții în mâinile tale destinul meu.Tu determini  în cea mai mare măsură, dacă voi reuși sau voi eșua în viață…"

(“Child’s Appeal”-Mamie Gene Cole)

      Cu toții îmbrăcăm la un moment dat  haina rolului de părinte cu oarecare nesiguranță și jenă, cu surprindere sau teamă, ori chiar cu o tendință exageră de a pune în valoare “maturitatea” sau ”responsabilitatea”. Bucurii reale și bucurii mimate, îngrijorări supradimensionate și false indiferente… Atitudini,emoții, vorbe…” Haina” deși este nouă nu iți vine ca turnată, ba îți este prea strâmtă, ba prea largă, ba îți îngreunează mișcările, ba îți dictează altele noi și tot așa, până când începe să se muleze pe existența ta. Se pare că rolul de părinte, deși este condiționat instinctual, nu se asumă și exercită de la sine, în toată plenitudinea și eficiența sa, ci el devine mai mult o fațetă, poate esențială, a fiecărei personalități umane, care are șansa de a aduce pe lume o altă viață. Parentalitatea este una din șansele dezvoltării și împlinirii umane, un permanent exercițiu de învățare socială, de a modela și de a te automodela în conformitate cu dinamica vieții.      

     Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape revine în primul rând familiei sale. Chiar și atunci când grădinița oferă programe foarte bune și eficiente, ea nu poate contracara experiența acumulată de copil în familia sa. Mai mult, ceea ce învață copilul de la educatoare poate să nu prezinte importanță dacă părinții nu întăraesc și nu valorifică suficient programul. Pentru că activitatea derulată în cadrul unui program de educație preșcolară să-și dovedească eficiență este necesar ca aceasta să se facă mai întâi cunoscută părinților și ulterior să existe o colaborare strânsa între aceștia și educatoare.  
      Împlinirea menirii unui părinte se dovedește atunci când,împreună cu grădinița ori școala,reușesc să educe copilul astfel încât în viața el să aprecieze munca,să fie util în societate,să dovedască deprinderi și achiziții socio-cognitive.

     Învățământul preșcolar poate fi principalul partener educativ al familiei. Părinții pot fi parteneri în educație pentru că dețin cele mai multe informații despre copiii lor.Pentru realizarea parteneriatului este esențial ca părinții să fie primiți ca participanți activi, să fie atrași în adoptarea deciziilor, să se recunoască și să se valorifice informațiile date de ei despre copii,iar responsabilitatea a fost împărțită între părinți și educatoare. Printre cele mai importante relații de parteneriat poate fi menționată relația dintre părinți și grădiniță. Dacă părinții sunt implicați în programul educativ încă de la început, ei vor înțelege importanța colaborării cu grădinița și cu educatoarea și își vor forma deprinderea de a se interesa și a spijini activitatea pe care copilul o desfășoară cu ei. 
    Desfășurând în acest mod activitatea instructiv-educativă din grădiniță,cu participarea efectivă a familiilor putem oferi părinților posibilitatea să vadă în grădiniță nu doar o supraveghere a copilului în timpul absenței lor din familie, ci și faptul că aici se desfășoară un proces educativ organizat.
Sursa:gradinite.com