Învățământul preșcolar - principalul partener educativ al familiei

“Eu sunt copilul.Tu ții în mâinile tale destinul meu.Tu determini  în cea mai mare măsură, dacă voi reuși sau voi eșua în viață…"

(“Child’s Appeal”-Mamie Gene Cole)

      Cu toții îmbrăcăm la un moment dat  haina rolului de părinte cu oarecare nesiguranță și jenă, cu surprindere sau teamă, ori chiar cu o tendință exageră de a pune în valoare “maturitatea” sau ”responsabilitatea”. Bucurii reale și bucurii mimate, îngrijorări supradimensionate și false indiferente… Atitudini,emoții, vorbe…” Haina” deși este nouă nu iți vine ca turnată, ba îți este prea strâmtă, ba prea largă, ba îți îngreunează mișcările, ba îți dictează altele noi și tot așa, până când începe să se muleze pe existența ta. Se pare că rolul de părinte, deși este condiționat instinctual, nu se asumă și exercită de la sine, în toată plenitudinea și eficiența sa, ci el devine mai mult o fațetă, poate esențială, a fiecărei personalități umane, care are șansa de a aduce pe lume o altă viață. Parentalitatea este una din șansele dezvoltării și împlinirii umane, un permanent exercițiu de învățare socială, de a modela și de a te automodela în conformitate cu dinamica vieții.      

     Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape revine în primul rând familiei sale. Chiar și atunci când grădinița oferă programe foarte bune și eficiente, ea nu poate contracara experiența acumulată de copil în familia sa. Mai mult, ceea ce învață copilul de la educatoare poate să nu prezinte importanță dacă părinții nu întăraesc și nu valorifică suficient programul. Pentru că activitatea derulată în cadrul unui program de educație preșcolară să-și dovedească eficiență este necesar ca aceasta să se facă mai întâi cunoscută părinților și ulterior să existe o colaborare strânsa între aceștia și educatoare.  
      Împlinirea menirii unui părinte se dovedește atunci când,împreună cu grădinița ori școala,reușesc să educe copilul astfel încât în viața el să aprecieze munca,să fie util în societate,să dovedască deprinderi și achiziții socio-cognitive.

     Învățământul preșcolar poate fi principalul partener educativ al familiei. Părinții pot fi parteneri în educație pentru că dețin cele mai multe informații despre copiii lor.Pentru realizarea parteneriatului este esențial ca părinții să fie primiți ca participanți activi, să fie atrași în adoptarea deciziilor, să se recunoască și să se valorifice informațiile date de ei despre copii,iar responsabilitatea a fost împărțită între părinți și educatoare. Printre cele mai importante relații de parteneriat poate fi menționată relația dintre părinți și grădiniță. Dacă părinții sunt implicați în programul educativ încă de la început, ei vor înțelege importanța colaborării cu grădinița și cu educatoarea și își vor forma deprinderea de a se interesa și a spijini activitatea pe care copilul o desfășoară cu ei. 
    Desfășurând în acest mod activitatea instructiv-educativă din grădiniță,cu participarea efectivă a familiilor putem oferi părinților posibilitatea să vadă în grădiniță nu doar o supraveghere a copilului în timpul absenței lor din familie, ci și faptul că aici se desfășoară un proces educativ organizat.
Sursa:gradinite.com